La sfârşitul lui aprilie, ne-am trezit la o Kara în călduri. Era ceva neobişnuit, mai ales că încă alăptase deunăzi. Nu ştiam dacă picăturile ruseşti pentru care călătoriserăm în Basarabia funcţionaseră în cazul lui Linu, cert este că i-am făcut bagajul Karei, Marcel a luat-o într-un rucsăcel şi cu autobuzul au ajuns la tata (până şi Măzduţa era în service!).
Zilele acelea fără Kara au trecut greu, tare greu. Parcă toată lumea era îngrijorată de soarta ei. De 1 Mai, am mers la tata să o vedem. A fost cel mai frumos 1 Mai pentru că a fost cu ea. Am plâns mult. A doua zi am luat-o acasă. ❤️
La sfârşitul lui mai, nu aveam încă certitudinea că va fi din nou mămică. Până într-o zi când m-a sunat tata, să mă întrebe dacă nu cumva mi se pare că Ciuchi (cum îi mai spunem) se împlineşte. Ceva a făcut ca fix atunci să fie lângă noi Larisa, care ne-a mărturisit că şi-ar dori un pisoi. Iar noi i-am spus că poate adopta de la noi dacă mândra va deveni din nou mămică.
0 comments:
Trimiteți un comentariu