...s-a întâmplat! Pe 2 iulie se năşteau Răcuşorii. Atât de micuţi au fost, 7 la număr, că nici nu am ştiut dacă vor supravieţui. Cu greu aş fi făcut faţă traumei de a vedea cum moare vreun micuţ, cum se duce, căci, cu toate că sufletul meu ştie că nu există moarte, capul meu încă se străduieşte să proceseze asta.
A fost o vară plină! Cu 14 blănoşi, dintre care 7 pui, care s-au hotărât, rând pe rând, să se apuce să colinde casa, a fost o nebunie frumoasă! A fost greu, însă minunat! Numai să îi vezi pe toţi cum vin la chemarea de masă a fost de fiecare dată o experienţă!
În inima mea, îmi doream să ne rămână cu toţii alături. În inima mea, ştiam că ar fi fost greu să se întâmple aşa, mai ales pentru că Marcel era mai realist decât mine (poate că pe bună dreptate). Pe de altă parte, ei au ales, iar eu le-am promis că voi încerca să ţin cât mai mulţi alături.
Au început să meargă în lesă, au început să înţeleagă că universul le este mult mai mare. Primeam şi cereri de adopţie. La final, Larisa, cu care ne cunoscuserăm în iunie, urma să îi primească pe cei doi „gemeni gri”, unul dintre ei urmând să intre în familia Simonei, prietena mamei Larisei.
Chiar dacă ai sentimentul că ajung pe mâini bune şi că au o altă misiune, te sfâşie nu doar despărţirea propriu-zisă, ci şi drumul ce duce înspre ea, pregătirile, faptul că te vei întoarce acasă fără sufleţelul respectiv şi toată familia te va privi într-un anumit fel.
Rafael (Griuţul albicios, acum Thorică) şi Tomiţă (Griuţul pufos) sunt bine, fericiţi şi iubiţi. I-am revăzut de curând. Thorică a devenit chiar tată!
A trecut; apoi, în parc, am dat de nişte fetiţe-minune, pe când îi plimbam pe Ochi Mari şi pe fetişcana iubitoare căreia chiar atunci una dintre fetiţe i-a spus „Luna”.
Părinţii fetei s-au opus ca ea să o adopte pe micuţa cu ochi pătrunzător de portocalii, aşa că Marcel a strâns-o în braţe pe Luna, parcă ştiind că aşa fusese să fie – căci mai evitase blănoasa două tentative de adopţie. „Nu mai pleci nicăieri!”
Alesese să stea cu noi. ❤️
Au mai rămas cu noi Feisty cea zănatică, pe care tata nu o dată a găsit-o de cealaltă parte a plasei de protecţie. Ea se caţără cel mai bine dintre toţi, însă este şi foarte iubitoare când doarme pe picioarele tale şi ţi le ronţăie.
Apoi, Panda, care a rămas tot micuţă. Toată lumea crede că-i pui – şi ea nu are nimic împotrivă. Dacă se aud zgomote în casă, se sparge ori strică ceva, Panda, ca cel mai năzdrăvan copil din casă, este prin preajmă.
Singurul băiat al lui Kara şi Linu ce a rămas cu noi este Butucel. Şi-a dorit şi are nevoie de foarte multă dragoste, find foarte sensibil. Toţi sunt; însă, la el, partea asta adolescentină ne dă de furcă pentru că am descoperit că-i Britcoon, deci creşte mai încet şi mai mult decât un pisoi obişnuit şi are momente când vrea să sară pe orice.
0 comments:
Trimiteți un comentariu