...povestea continuă şi, după cum am scris mai sus, o voi dezvolta în carte. Viaţa cu ei este minunată. Necesită asumare, dedicare şi muncă, însă dragostea face ca totul să vină. Iar când adormi cuibărit cu mulţi dintre ei în pat, îţi dai seama ce recunoscător ar trebui să fii pentru onoarea care ţi se face.

Animăluţe am încercat să ajut multe, cu care am comunicat, dacă mi-au permis, de după căderea lui Peticel, începând cu el. A fost o cale pe care mi-a deschis-o.

Nu doresc bani pentru ceva ce-i un dar şi, în măsura în care îmi permite nivelul energetic, pe rând, voi ajuta pe toată lumea ce mi-o va cere.

Îmi puteţi scrie pe oliviapetracoman@gmail.com, ataşându-mi o fotografie cu animăluţul cu care doriţi să comunicaţi.

Până la urmă, totul este dragoste, m-a învăţat un preaiubit Totem.

...s-a întâmplat! Pe 2 iulie se năşteau Răcuşorii. Atât de micuţi au fost, 7 la număr, că nici nu am ştiut dacă vor supravieţui. Cu greu aş fi făcut faţă traumei de a vedea cum moare vreun micuţ, cum se duce, căci, cu toate că sufletul meu ştie că nu există moarte, capul meu încă se străduieşte să proceseze asta.

A fost o vară plină! Cu 14 blănoşi, dintre care 7 pui, care s-au hotărât, rând pe rând, să se apuce să colinde casa, a fost o nebunie frumoasă! A fost greu, însă minunat! Numai să îi vezi pe toţi cum vin la chemarea de masă a fost de fiecare dată o experienţă!

În inima mea, îmi doream să ne rămână cu toţii alături. În inima mea, ştiam că ar fi fost greu să se întâmple aşa, mai ales pentru că Marcel era mai realist decât mine (poate că pe bună dreptate). Pe de altă parte, ei au ales, iar eu le-am promis că voi încerca să ţin cât mai mulţi alături.

Au început să meargă în lesă, au început să înţeleagă că universul le este mult mai mare. Primeam şi cereri de adopţie. La final, Larisa, cu care ne cunoscuserăm în iunie, urma să îi primească pe cei doi „gemeni gri”, unul dintre ei urmând să intre în familia Simonei, prietena mamei Larisei.

Chiar dacă ai sentimentul că ajung pe mâini bune şi că au o altă misiune, te sfâşie nu doar despărţirea propriu-zisă, ci şi drumul ce duce înspre ea, pregătirile, faptul că te vei întoarce acasă fără sufleţelul respectiv şi toată familia te va privi într-un anumit fel.

Rafael (Griuţul albicios, acum Thorică) şi Tomiţă (Griuţul pufos) sunt bine, fericiţi şi iubiţi. I-am revăzut de curând. Thorică a devenit chiar tată!

A trecut; apoi, în parc, am dat de nişte fetiţe-minune, pe când îi plimbam pe Ochi Mari şi pe fetişcana iubitoare căreia chiar atunci una dintre fetiţe i-a spus „Luna”.

Părinţii fetei s-au opus ca ea să o adopte pe micuţa cu ochi pătrunzător de portocalii, aşa că Marcel a strâns-o în braţe pe Luna, parcă ştiind că aşa fusese să fie – căci mai evitase blănoasa două tentative de adopţie. „Nu mai pleci nicăieri!”

Alesese să stea cu noi. ❤️

Au mai rămas cu noi Feisty cea zănatică, pe care tata nu o dată a găsit-o de cealaltă parte a plasei de protecţie. Ea se caţără cel mai bine dintre toţi, însă este şi foarte iubitoare când doarme pe picioarele tale şi ţi le ronţăie.

Apoi, Panda, care a rămas tot micuţă. Toată lumea crede că-i pui – şi ea nu are nimic împotrivă. Dacă se aud zgomote în casă, se sparge ori strică ceva, Panda, ca cel mai năzdrăvan copil din casă, este prin preajmă.

Singurul băiat al lui Kara şi Linu ce a rămas cu noi este Butucel. Şi-a dorit şi are nevoie de foarte multă dragoste, find foarte sensibil. Toţi sunt; însă, la el, partea asta adolescentină ne dă de furcă pentru că am descoperit că-i Britcoon, deci creşte mai încet şi mai mult decât un pisoi obişnuit şi are momente când vrea să sară pe orice.

La sfârşitul lui aprilie, ne-am trezit la o Kara în călduri. Era ceva neobişnuit, mai ales că încă alăptase deunăzi. Nu ştiam dacă picăturile ruseşti pentru care călătoriserăm în Basarabia funcţionaseră în cazul lui Linu, cert este că i-am făcut bagajul Karei, Marcel a luat-o într-un rucsăcel şi cu autobuzul au ajuns la tata (până şi Măzduţa era în service!).

Zilele acelea fără Kara au trecut greu, tare greu. Parcă toată lumea era îngrijorată de soarta ei. De 1 Mai, am mers la tata să o vedem. A fost cel mai frumos 1 Mai pentru că a fost cu ea. Am plâns mult. A doua zi am luat-o acasă. ❤️

La sfârşitul lui mai, nu aveam încă certitudinea că va fi din nou mămică. Până într-o zi când m-a sunat tata, să mă întrebe dacă nu cumva mi se pare că Ciuchi (cum îi mai spunem) se împlineşte. Ceva a făcut ca fix atunci să fie lângă noi Larisa, care ne-a mărturisit că şi-ar dori un pisoi. Iar noi i-am spus că poate adopta de la noi dacă mândra va deveni din nou mămică.

Lunile care au urmat au fost fabuloase. În sufletul meu ştiam de ce se întorsese fiecare dintre spiritele din spatele micuţilor şi îi comunicasem şi lui Marcel. Iar în secret îmi doream să nu plece niciunul.

La final, ne-am convins şi că sunt fete toate (că, după ce lăboanţe aveau, nu ne-a venit a crede), aşa că Pi, Teo, Piti, Zo şi Gri au rămas cu noi, în mijlocul familiei în care s-au născut şi în care şi-au dorit să trăiască. Sunt atâtea de spus despre fiecare! Despre cât de diferite sunt! Despre cum Pi nu poate mieuna şi am uitat-o pe terasă de câteva ori. Despre cum Teo îl masează minute în şir pe Marcel. Despre cum Piti vine şi se aşază în fiecare zi, de mai multe ori, în braţele noastre. Despre cum Zo stă cu mine încontinuu (colţul drept al canapelei este al ei). Despre cum Peticel s-a întors prin Gri.

Sunt multe de povestit şi le voi povesti în noua carte pe care o scriu. Deocamdată însă vreau doar să adaug cât de onorată şi recunoscătoare m-am simţit că am putut trăi alături de o întreagă familie pisicească.

Între timp, am realizat - cu toate că nu eram pregătiţi – că anterior plecării noastre în această călătorie cu ei, Kara se pregătea să devină mămică. A fost haios şi tare duios traiul cu Kara în această perioadă. Cât a fost de mică (fizic şi ca vârstă pământeană), nu a renunţat la căţăratul în copaci, plimbatul în zăpadă mare sau pe ger.

Apoi, a venit ziua, mai exact noaptea, în care urma să nască. Era exact data pe care o prezisesem pentru întoarcerea lui Peticel (simţeam că urma să revină lângă noi), cu fix o lună mai devreme. Kara se plimba de colo-colo, noi aveam emoţii, puseserăm prosoape în toată casa, iar Linu se ascunsese în chiuvetă.

Travaliul a fost lung şi emoţionant. La 7, când ne-am pus să dormim, erau 3 minuni negre lângă Kara şi 1 gri.

Când somnul era mai dulce, m-am trezit cu Linu mieunând frenetic. Este un comportament deosebit pentru el, aşa că nu aveam cum să nu ne trezim, mai ales că ne-a condus spre sufragerie.

Un al doilea micuţ gri sugea liniştit, cu o apariţie demnă de-un Magician. Cu toţii păreau foarte fericiţi şi mulţumiţi. Ne-am pus şi noi la somn, tot liniştiţi. Iar Linu îşi îndeplinise misiunea.

Au urmat luni frumoase, plimbări prin parc şi prin locuri noi, iar ea a reuşit să îl facă pe taică-so uman să uite de durerea prin care trecuse. Păream familia desprinsă dintr-o poveste cu final fericit.

...până când, la final de 2022, am plecat cu toţii în Hunedoara, după ziua mea, într-o călătorie de ziua mea. Găsiserăm o cabană în pădure ce-i primea şi pe ei şi-l luaserăm şi pe tata.

Nebunia s-a petrecut lângă biserica veche din Strei, când, speriat şi întărâtat deopotrivă de-un câine, Linu mi s-a smucit din braţe. Niciodată nu făcuse asta, niciodată nu m-am gândit că ar face asta, aşa că eu nu am făcut nimic. Am rămas doar şi am privit (mi se mai întâmplă, în situaţii care mă şochează).

Kara a rămas şi ea liberă de tot când Marcel a fugit după Linache, ce a luat-o la sănătoasa. A venit fără el. Ştiam însă că îl vom găsi, era un scenariu prea prost ca să se sfârşească aşa. Simţeam că nu-i finalul. Tata a început şi el căutarea. Am încercat să vorbim cu oameni pe care i-am întâlnit în împrejurimi, ştiam că nu am fi plecat de acolo până nu îl vom fi găsit.

La un moment dat, ne-am despărţit; am ajuns la maşină, să văd ce face Kara. Când m-am întors, l-am văzut pe tata venind cu Marcel. Iar Marcel ducea în mână rucsacul lui Linu, care părea plin.

Tata ne-a spus că trecuserăm de mai multe ori pe lângă locul în care îl găsise, cu lesa înfăşurată de-o tufă, speriat de lătrăturile câinilor ce nu erau foarte departe de el. S-a lăsat cu zgârieturi până la sânge, căci tata a vrut să îl ducă în braţe până la Marcel, care ştia că-i cu rucsacul lui Linu în spate, iar Linu, la ce sperietură trăsese, a fost mai agresiv decât în toată viaţa lui. La mijloc a picat şi Marcel, care a avut şi el nevoie de oblojiri.

Mi-a venit inima la loc atunci când mi-am putut strânge puiul din nou la piept! Au urmat 6 luni grele, în care uneori nu dorea să iasă deloc afară, alteori se urnea din rucsac, însă nu făcea niciun pas, tresărind la fiecare lătrat de câine. Am avut răbdare şi l-am înfofolit cu dragoste.

Am început săpăturile şi mai hotărâtă. Apoi, am început să îl visez pe Linu, la fel cum o visam pe Pancho (noi comunicam foarte bine când dormeam). Simţeam că îşi doreşte un suflet alături, chiar dacă era tare fericit cu noi. Îl visam apoi pe dragul nostru Peticel. Amândoi aveau acelaşi mesaj: „Fiţi atenţi în jur la un pisoi în întregime negru”.

Dupa câteva încercari nereuşite, a apărut un anunţ cu un pisoi de 2 luni, culmea, tot prin grupul prin care ajunsese şi Rufus la noi. Rufistan, cum îl alintam, fusese a doua chinchilluţă, care se dusese la final de 2021 şi care devenise, după multe bătăi, nedespărţit de Pancholina.

Ne-am dus după ea. Era micuţă, slăbuţă, nebunatică. Eram cu o prietenă, care mi-a spus pe dat' „E el!”. După ce am povestit şi am trecut peste o despărţire dureroasă (Kara crescuse cu 3 câini, toţi trei păreau îndureraţi că micuţa pleca, unul dintre ei începând chiar să plângă), am plecat înspre maşină. Am promis că se vor revedea – şi nu am uitat.

Kara a fost un personaj încă de la început. Nici nu o atingea măcar Linu şi ţipa. Şi mârâia (încă o face). Nici nu mai ştia săracul cum să se comporte cu ea. Aşa am dus-o vreo două zile şi două nopţi. A treia zi i-am găsit dormind îmbrăţişaţi, aşa cum fusese menit.

Atunci... a fost cel mai greu moment al vieţii mele, al vieţii noastre. Am încercat să ne găsim rostul prin multe mijloace. Atunci am dat şi de o tânără belgiancă ce ne-a făcut două citiri, conectându-se la spiritul lui Peti. Aşa am aflat că, în fapt, există comunicare cu animalele (cum am intuit mereu) şi comunicatori cu animalele.

Pufosul gri a apărut la numai 7 zile după despărţire. Am simţit o apropiere familiară de cum l-am luat în braţe şi un drag nemaipomenit de el şi curiozitatea care îl făcea să se zgâiască pe geamul maşinii. Era atât de uşor şi atât de pitic, nu ar fi zis nimeni că va fi ajuns ditamai motanul.

Dacă nu ar fi fost el, cu turele de dimineaţă şi seara pe lângă noi, când ne trezeam şi înainte să adormim, nu ştiu zău cum am fi trecut peste... Mi-a intrat în suflet (cu toate că acum realizez că era de o eternitate acolo) de când l-am găsit dormind singurel în colţul pervazului în prima seară când era la noi. Deja ne hotărâserăm cu Marcel că nu îl vom priva de dragoste şi mă bucur că am sărit în gol.

Ce nume să îi punem? Pe loc mi-au venit în minte imagini colorate ale sătucului albanez Lin, de la malul Lacului Ohrid. „Ei, doar nu îi punem nume de sat!”... a izbucnit Marcel.

Pe la 14 a doua zi, mi-am amintit cum pe iubita noastra chinchilluţă, de care ne desparţiserăm cu patru luni şi ceva în urmă, Marcel o alinta „Lina”, de la Pancholina.

Seamănă cu taică-so. Linu a venit în viaţa noastră când trebuia. Îl pierduserăm pe cel ce ne fusese ca un băieţel – Peticel. Eram nedespărţiţi. Mergeam pe peste tot: în mini-călătorii şi în unele mai lungi, pe munte, pe apă, mâncam împreuna, făceam baie împreună...

După ce-a căzut după balustradă şi din realitatea mea, am simţit că lumea mi s-a sfârşit. Nu îmi găseam locul, nu ştiam cum să îmi trăiesc o viaţă din care nu îmi imaginasem vreodată că Peti nu va face parte.

 

...aşa îi spun, în fapt, lui Pi, care este păpuşa casei. Ştiti de ce? Pentru că are obiceiul să îmi pună lăbuţa ei pe a mea oridecâtori mă duc să o pup. Uneori nu mai pot pleca şi rămân privind în ochii ei portocalii.