...s-a întâmplat! Pe 2 iulie se năşteau Răcuşorii. Atât de micuţi au fost, 7 la număr, că nici nu am ştiut dacă vor supravieţui. Cu greu aş fi făcut faţă traumei de a vedea cum moare vreun micuţ, cum se duce, căci, cu toate că sufletul meu ştie că nu există moarte, capul meu încă se străduieşte să proceseze asta.

A fost o vară plină! Cu 14 blănoşi, dintre care 7 pui, care s-au hotărât, rând pe rând, să se apuce să colinde casa, a fost o nebunie frumoasă! A fost greu, însă minunat! Numai să îi vezi pe toţi cum vin la chemarea de masă a fost de fiecare dată o experienţă!

În inima mea, îmi doream să ne rămână cu toţii alături. În capul meu, ştiam că ar fi fost greu să se întâmple aşa, mai ales pentru că Marcel era mai realist decât mine (poate că pe bună dreptate). Pe de altă parte, ei au ales, iar eu le-am promis că voi încerca să ţin cât mai mulţi alături.

Au început să meargă în lesă, au început să înţeleagă că universul le este mult mai mare. Primeam şi cereri de adopţie. La final, Larisa, cu care ne cunoscuserăm în iunie, urma să îi primească pe cei doi „gemeni gri”, unul dintre ei urmând să intre în familia Simonei, prietena mamei Larisei.

Chiar dacă ai sentimentul că ajung pe mâini bune şi că au o altă misiune, te sfâşie nu doar despărţirea propriu-zisă, ci şi drumul ce duce înspre ea, pregătirile, faptul că te vei întoarce acasă fără sufleţelul respectiv şi toată familia te va privi într-un anumit fel.

Rafael (Griuţul albicios, acum Thorică) şi Tomiţă (Griuţul pufos) sunt bine, fericiţi şi iubiţi. I-am revăzut de curând. Thorică a devenit chiar tată!

A trecut; apoi, în parc, am dat de nişte fetiţe-minune, pe când îi plimbam pe Ochi Mari şi pe fetişcana iubitoare căreia chiar atunci una dintre fetiţe i-a spus „Luna”.

Părinţii fetei s-au opus ca ea să o adopte pe micuţa cu ochi pătrunzător de portocalii. Marcel a strâns-o în braţe pe Luna peste câteva zile, parcă ştiind că aşa fusese să fie – căci mai evitase blănoasa două tentative de adopţie. „Nu mai pleci nicăieri!”

Alesese să stea cu noi. ❤️

Au mai rămas cu noi Feisty cea zănatică, pe care tata nu o dată a găsit-o de cealaltă parte a plasei de protecţie. Ea se caţără cel mai bine dintre toţi, însă este şi foarte iubitoare când doarme pe picioarele tale şi ţi le ronţăie.

Apoi, Panda, care a rămas tot micuţă. Toată lumea crede că-i pui – şi ea nu are nimic împotrivă. Dacă se aud zgomote în casă, se sparge ori strică ceva, Panda, ca cel mai năzdrăvan copil din casă, este prin preajmă.

Singurul băiat al lui Kara şi Linu ce a rămas cu noi este Butucel. Şi-a dorit şi are nevoie de foarte multă dragoste, find foarte sensibil. Toţi sunt; însă, la el, partea asta adolescentină ne dă de furcă pentru că am descoperit că-i Britcoon, deci creşte mai încet şi mai mult decât un pisoi obişnuit şi are momente când vrea să sară pe orice.

La sfârşitul lui aprilie, ne-am trezit la o Kara în călduri. Era ceva neobişnuit, mai ales că încă alăptase deunăzi. Nu ştiam dacă picăturile ruseşti pentru care călătoriserăm în Basarabia funcţionaseră în cazul lui Linu, cert este că i-am făcut bagajul Karei, Marcel a luat-o într-un rucsăcel şi cu autobuzul au ajuns la tata (până şi Măzduţa era în service!).

Zilele acelea fără Kara au trecut greu, tare greu. Parcă toată lumea era îngrijorată de soarta ei. De 1 Mai, am mers la tata să o vedem. A fost cel mai frumos 1 Mai pentru că a fost cu ea. Am plâns mult. A doua zi am luat-o acasă. ❤️

La sfârşitul lui mai, nu aveam încă certitudinea că va fi din nou mămică. Până într-o zi când m-a sunat tata, să mă întrebe dacă nu cumva mi se pare că Ciuchi (cum îi mai spunem) se împlineşte. Ceva a făcut ca fix atunci să fie lângă noi Larisa, care ne-a mărturisit că şi-ar dori un pisoi. Iar noi i-am spus că poate adopta de la noi dacă mândra va deveni din nou mămică.

Lunile care au urmat au fost fabuloase. În sufletul meu ştiam de ce se întorsese fiecare dintre spiritele din spatele micuţilor şi îi comunicasem şi lui Marcel. Iar în secret îmi doream să nu plece niciunul.

La final, ne-am convins şi că sunt fete toate (că, după ce lăboanţe aveau, nu ne-a venit a crede), aşa că Pi, Teo, Piti, Zo şi Gri au rămas cu noi, în mijlocul familiei în care s-au născut şi în care şi-au dorit să trăiască. Sunt atâtea de spus despre fiecare! Despre cât de diferite sunt! Despre cum Pi nu poate mieuna şi am uitat-o pe terasă de câteva ori. Despre cum Teo îl masează minute în şir pe Marcel. Despre cum Piti vine şi se aşază în fiecare zi, de mai multe ori, în braţele noastre. Despre cum Zo stă cu mine încontinuu (colţul drept al canapelei este al ei). Despre cum Peticel s-a întors prin Gri.

Sunt multe de povestit şi le voi povesti în noua carte pe care o scriu. Deocamdată însă vreau doar să adaug cât de onorată şi recunoscătoare m-am simţit că am putut trăi alături de o întreagă familie pisicească.

Între timp, am realizat - cu toate că nu eram pregătiţi – că anterior plecării noastre în această călătorie cu ei, Kara se pregătea să devină mămică. A fost haios şi tare duios traiul cu Kara în această perioadă. Cât a fost de mică (fizic şi ca vârstă pământeană), nu a renunţat la căţăratul în copaci, plimbatul în zăpadă mare sau pe ger.

Apoi, a venit ziua, mai exact noaptea, în care urma să nască. Era exact data pe care o prezisesem pentru întoarcerea lui Peticel (simţeam că urma să revină lângă noi), cu fix o lună mai devreme. Kara se plimba de colo-colo, noi aveam emoţii, puseserăm prosoape în toată casa, iar Linu se ascunsese în chiuvetă.

Travaliul a fost lung şi emoţionant. La 7, când ne-am pus să dormim, erau 3 minuni negre lângă Kara şi 1 gri.

Când somnul era mai dulce, m-am trezit cu Linu mieunând frenetic. Este un comportament deosebit pentru el, aşa că nu aveam cum să nu ne trezim, mai ales că ne-a condus spre sufragerie.

Un al doilea micuţ gri sugea liniştit, cu o apariţie demnă de-un Magician. Cu toţii păreau foarte fericiţi şi mulţumiţi. Ne-am pus şi noi la somn, tot liniştiţi. Iar Linu îşi îndeplinise misiunea.