Atunci... a fost cel mai greu moment al vieţii mele, al vieţii noastre. Am încercat să ne găsim rostul prin multe mijloace. Atunci am dat şi de o tânără belgiancă ce ne-a făcut două citiri, conectându-se la spiritul lui Peti. Aşa am aflat că, în fapt, există comunicare cu animalele (cum am intuit mereu) şi comunicatori cu animalele.
Pufosul gri a apărut la numai 7 zile după despărţire. Am simţit o apropiere familiară de cum l-am luat în braţe şi un drag nemaipomenit de el şi curiozitatea care îl făcea să se zgâiască pe geamul maşinii. Era atât de uşor şi atât de pitic, nu ar fi zis nimeni că va fi ajuns ditamai motanul.
Dacă nu ar fi fost el, cu turele de dimineaţă şi seara pe lângă noi, când ne trezeam şi înainte să adormim, nu ştiu zău cum am fi trecut peste... Mi-a intrat în suflet (cu toate că acum realizez că era de o eternitate acolo) de când l-am găsit dormind singurel în colţul pervazului în prima seară când era la noi. Deja ne hotărâserăm cu Marcel că nu îl vom priva de dragoste şi mă bucur că am sărit în gol.
Ce nume să îi punem? Pe loc mi-au venit în minte imagini colorate ale sătucului albanez Lin, de la malul Lacului Ohrid. „Ei, doar nu îi punem nume de sat!”... a izbucnit Marcel.
Pe la 14 a doua zi, mi-am amintit cum pe iubita noastra chinchilluţă, de care ne desparţiserăm cu patru luni şi ceva în urmă, Marcel o alinta „Lina”, de la Pancholina.
0 comments:
Trimiteți un comentariu